Mihai Viteazu, Colegiul National - Bucuresti

„Nu zidurile fac o scoala, ci spiritul ce domneste într-însa”

Iar Colegiul National „Mihai Viteazul” din Bucuresti subscrie acestui mare adevar rostit de un mare rege, Ferdinand I, Întregitorul de Tara. Caci începuturile sale se pierd în efervescenta acelor ani în care se faurea un stat, cu toate sperantele si inocentele unei fauriri. Într-un 1865 ce marca finalul unei domnii cuprinse între niste Principate Unite si o Românie moderna, liceul de la „Sfântul Sava” abia mai facea fata afluxului de elevi dornici de educatie, pe care inimosul ministru al instructiei publice îi trimitea la scoala, din toate colturile noii tari, în dorinta-i marturisita de a aduce poporul acolo unde îi este locul, în Europa civilizata. Iar profesorii respectabilului locas de învatamânt s-au plâns, pe buna dreptate, de dificila lor misie de a aduce lumina cartii unor clase suprapopulate, cu câte 50 de elevi.

De aceea, într-un Consiliu Profesoral, s-a luat decizia desprinderii a doua clase gimnaziale, care aveau sa îsi urmeze o cale proprie, rupta de scoala mama, pâna când, doi ani mai târziu, în 1867, tânarul principe al carui nume va ramâne strict legat de dezvoltarea României independente, Carol I, a decretat constituirea Gimnaziului „Mihai cel Mare”, ancorând în legalitate vesnica cele doua clase divizionare, cu elevii si profesorii lor. Dar odiseea nu s-a încheiat aici, deoarece scolii îi lipsea un spatiu propriu, unde sa îsi desfasoare activitatea de apostolat didactic. Asa ca, urmatoarele trei decenii, elevii si profesorii lor s-au perindat prin Bucuresti, poate si ca o rememorare a unui Exod, pentru ca doar asa, dupa ce prima generatie se va fi stins, radacinile sa aiba puterea sa se prinda. Iar mutarea sa în strada Stirbei, la numarul 12, în curtea bisericii luterane, nu a fost una benefica, data fiind evacuarea, distrugerea arhivei si, inerent, încetarea cursurilor în timpul ocupatiei germane din  primul razboi mondial. Caci sub directoratul lui Ion Roman s-a pus piatra de temelie si s-a ridicat cladirea de la adresa de azi, din actualul bulevard Pache Protopopescu, primarul care a sistematizat Capitala, destelenind si pamântul de lânga Scoala Iancului, pe un teren apartinator ministerului înca din 1914, unde avea sa se ridice un templu al educatiei.

Parcurs

O data cu piatra de temelie, pusa în 1921, apoi cu finalizarea corpului principal, în 1928, data inscriptionata în mozaicul de la intrare, care întâmpina, azi, vizitatorul. Chiar daca, blestem mioritic, directorul Roman a fost alungat din functie cu doar un an înainte de pensionare, multumire pentru cel care a ctitorit, cu sacrificii, liceul. Iar odiseea a continuat, caci si lui Ulise i-au trebuit 20 de ani ca sa se întoarca acasa.

În al doilea razboi mondial, cladirea liceului s-a transformat în spital de campanie, doar pentru ca, ironie a istoriei sau, poate, numai o anecdota, la finele acestuia sa adaposteasca, în drumul ei spre judecata, legatia germana din Bucuresti. Anii de început ai democratiei populare au gasit liceul în plina transformare; de la aplicarea neasimilata a puzderiei de reforme, la incendierea legendarei sali de festivitati – o sala de teatru per se, finalizata în 1937 – ca urmare a unui protest spontan al elevilor fata de noile schimbari (de altfel, un spirit revolutionar al tinerilor a marcat existenta acestui liceu de elita – daca ne gândim la actiunile de solidaritate fata de miscarea taraneasca de la 1907). Iar capela de la etajul întâi a fost, la rându-i, trecuta în nefiinta, prin transformarea acesteia în sala de gimnastica, utilizare pe care o are pâna în ziua de azi (doar modelul crucilor de la ferestrele înalte mai face pe vizitatorul necunoscator sa puna întrebari). În trecerea neiertatoare a timpului, liceul a suferit avataruri, a fost mutat – din nou! – în alta cladire, a gazduit o scoala muncitoreasca, i s-a permis sa revina în edificiul care l-a consacrat, cu pretul anonimizarii, de la numele celebrului voievod la un simplu numar (initial, Scoala Medie nr.13, apoi Liceul Teoretic nr.13, oferit la aniversarea a 100 de ani de existenta) ca, în cele din urma, sa se întoarca la denumirea de Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”, în 1969, cu cele doua sectii consacrate; real si uman.

Personalitati importante

Indiferent de vicisitudinile istoriei, liceul a continuat sa fie un templu de educatie si cultura, scotând generatii de absolventi din care s-au desprins mereu personalitati ale vietii intelectuale românesti. Sunt de mentionat Constantin Coanda (general si prim ministru în cabinetul din 1918 si tatal savantului Henri Coanda), Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei), P.P. Negulescu (academician, care, în 1918, a jucat un rol important în tratativele care au confirmat actul de la 1 Decembrie), dar si fosti elevi care nu au finalizat studiile la liceul nostru, precum Constantin Nottara, Mihai Fotino, Dimitrie Leonida, Paul Tiberiu Ciulley, Dan Barbilian (Ion Barbu), Mircea Vulcanescu, Serban Titeica, Liviu Ciulei, Paul Cornea, Ion Diaconescu, N.N. Ionescu-Galbeni, Stefan Voitec. Iar în 1996, ca o recunoastere a rezultatelor elevilor si profesorilor, liceul a primit titlul de Colegiu National.

Continuarea spiritului liceului

Schimbarile din societatea româneasca nu aveau cum sa nu atinga si evolutia scolii; de aceea anii de început, de dupa 1990, au fost ani de efervescenta, în care un corp profesoral întinerit (dintre care unii, fosti elevi pe bancile liceului) si entuziast a modelat generatii de elevi care au dat sute de olimpici nationali si internationali si oameni de succes care, din zece în zece ani, se aduna de pe toate meridianele mapamondului pentru a-si împartasi realizarile si a rememora, alaturi de profesorii lor, aventurile devenirii. Sunt anii în care elevii au devenit partenerii cadrelor didactice în proiectele extracurriculare si chiar de natura organizatorica. Ani în care Guvernul Elevilor sau Departamentul de Activitati au precedat actualele Consilii Scolare ale Elevilor si au marcat etape unice în istoria liceului.

O activitate de pionierat în viata sociala a scolii, care a anticipat într-o oarecare masura ceea ce se va numi „saptamâna Scoala Altfel”, a fost organizarea unei zile a „Scolii pe dos”, pe data de 8 noiembrie (ziua liceului), în care elevii claselor îsi construiau un orar propriu, cu activitati inedite, subsumate unei tematici stabilite în fiecare an. Si cum spiritul „Mishu” – cum a fost botezata, dintr-o gluma, atmosfera entuziasta din liceul acelor timpuri – cerea o dezvoltare aproape renascentista a tinerelor generatii, grupuri inimoase de cadre didactice, sprijinite de conducere, au deschis scoala catre modernitatea secolului XXI. Curând, liceul a devenit centru de examinare Cambridge si ECDL, anticipând necesitatea si importanta obtinerii acestor certificari pentru parcursul academic al absolventilor.

Creativitatii adolescentine, adesea tinute în frâu de un curriculum national mai mult sau mai putin rigid, i s-a dat curs prin înfiintarea trupei de teatru „Orpheus”, care, de-a lungul celor 20 de ani de existenta sub bagheta aceleiasi dirijoare, profesoara de engleza Cristina Nechifor, a adus nu numai numeroase premii în competitiile interliceene, dar a dat lumii artistice nationale si internationale câteva nume de rasunet.

Azi, fostii absolventi, membri ai cluburilor nationale de resort, se întorc cu drag, unii si dupa un deceniu, sa antreneze sau sa organizeze competitii în liceu. Dupa anii `90, dorinta de implicare în problemele lumii contemporane, refulata zeci de ani, a devenit tot mai manifesta în rândul elevilor. De aceea nu s-a pierdut oportunitatea deschisa de invitatia de a participa într-un orasel german, Goldberg, la o conferinta legata de simularea unor sedinte ale Organizatiei Natiunilor Unite, cu toate procedurile si tipicurile unei conferinte reale. Era vorba de proiectul Model United Nations, ale carui conferinte se desfasoara peste tot în Europa.